Limba și literatura ucraineană

       I. UCRAINA -IDENTITATE ŞI SPECIFICITATE

„E groaznic să cazi în lanţuri
Şi să mori în robie,
Dar şi mai rău e să dormi, să dormi,
Să dormi în libertate,
Să dormi pe veci,
Fără a lăsa nicio urmă.”

(Taras Şevcenko )

       Ucraina – ţara cu vaste câmpii de culoarea grâului încolţit, cu păduri răcoroase şi munţi încremeniţi în semeţia lor, cu fluvii albastre şi ape repezi (apud Năstase, 1922), supranumită şi „coasta de chihlimbar”, a lăsat urme consistente în derularea istoriei, mereu cumva în tumultul evenimentelor şi în atenţia vecinilor. Departe de a se estompa cu trecerea vremii, aspiraţiile ei pentru independenţă şi identitate naţională continuă să-i înrâurească şi călăuzească existenţa.
       Lupta împotriva cotropitorilor (reali sau conjunctural învrăjbiţi) domină de multe secole istoria acestui popor ce a trebuit să suporte, pe diverse trepte ale existenţei sale, exploatarea, jefuirea, umilirea, robia, răpirea unor drepturi morale, dar şi politice şi, mai ales, răpirea dreptului de a avea o opinie.
       Dar chiar şi în cele mai vitrege împrejurări, izbit fără cruţare în demnitatea lui naţională, cu sufletul sfâşiat de durere din pricina „umbrei morţii” ce bântuia deasupra ţării, când izbutind să se elibereze din lanţurile robiei, când aruncat departe de malul izbăvirii sale, poporul ucrainean a rămas, cu toate acestea, mereu neînfrânt. El este neînfrânt pentru că, oricât de potrivnic ar putea să apară la un moment dat destinul său, ucraineanul nu renunţă la idealurile sale. „Ucraina se împacă cu împrejurări oricât de grele, rămânând mereu neîmpăcată” (Kohut, 2004, p. 61).
       Provocările istoriei au fost extrem de complexe, iar contextul diferitelor împrejurări destul de vitreg, „încât învingerea atâtor piedici echivalează cu a traversa infernul.” (Rusyna, 2002). Dar Ucraina îşi redobândeşte mereu pacea pentru a continua şi a păstra integru ritmul marilor provocări care nu o sleiesc, ci, dimpotrivă, îi sporesc voinţa şi o ajută să depăşească grelele încercări ale vieţii ei naţional-identitare.
       Poporul ucrainean s-a aflat mereu la o răscruce (între Est şi Vest), iar spiritual, între mari complexe identitare şi violente izbucniri de naţionalism exacerbat.
       „Ucraina este o ţară sfâşiată, cu două culturi distincte! Linia de falie civilizaţională între Occident şi Ortodoxie trece prin mijlocul său şi acest lucru se întâmplă de secole.” (Huntington, 2012).
       Mihail Sadoveanu spune că „patriotismul nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul tău” (apud Alexandru Paleologu, 1978).
       Iar din acest punct de vedere, în esenţa sa interioară, poporul ucrainean are robusteţea unui supravieţuitor, fiind dăruit de Dumnezeu cu multe virtuţi: dârzenie, stăruinţă, răbdare, dar şi voinţă, entuziasm, intransigenţă, precum şi toleranţă, generozitate şi bun simţ.
       Se va petrece oare o minune? Va birui Ucraina până şi „moartea”? Va reuşi să îşi îndeplinească idealurile? Sau versurile marelui bard patriot, Taras Şevcenko vor rămâne de-a pururea emblematice? Vor răsuna mereu ca o profeţie?

       „Veselie pentm mine nu-i nicăieri
       Şi probabil că veselie nu va fi,
       Nici în Ucraina, oameni buni!”

       Dincolo de pesimismul evident (şi întemeiat pentru acele vremuri) al poetului naţional, răzbat marea lui dragoste de neam şi cea pentru trecutul istoric, dorinţa lui arzătoare de a trezi întreg poporul ucrainean din letargie ori indiferenţă şi de a-1 ridica la nivelul celor mai mândre popoare ale lumii.
       Rămâne, deci, speranţa că astăzi, după sute de ani de zbatere şi suferinţă, a apărut şi o rază de bucurie, de libertate şi demnitate.
       Ucraina se roagă preaputernicului Dumnezeu s-o binecuvânteze!

       1.1. De ce Ucraina?

       Numele Ucraina (Україна) provine din slava veche răsăriteană şi înseamnă „teritoriu de graniţă” sau „teren care se află la margine”. Este compus din prepoziţia „u” (lângă) şi din substantivul „край” (regat, ţinut). Iniţial s-a folosit această denumire în sec. al XIII-lea, când, în perioada invaziei tătare, teritoriul se afla în zona de frontieră a Rusiei medievale (Hruşevski, 2002, p. 139).
       De-a lungul istoriei, însă, a mai avut şi alte denumiri, cea mai răspândită şi cunoscută fiind cea de „Rusia mică” (Malorussia), prin contrast cu „Rusia mare.”
       Cu o suprafaţă (fără teritoriul Crimeii şi oraşul Sevastopol) de cca. 576.683 kilometri pătraţi, Ucraina ocupă locul trei în Europa, ca întindere, după Federaţia Rusă şi Franţa, şi locul cinci ca număr de locuitori însumând -46.044.000 după recensământul din 2001. Populaţia este formată în proporţie de 77% din ucraineni, 22% ruşi şi alte etnii, precum: bieloruşi, bulgari, evrei, români, tătari, armeni, unguri, polonezi etc.
       Are frontiera cu Rusia – în nord-est, Belarus – în nord, Polonia, Slovacia, Ungaria – în vest, România şi Republica Moldova – la sud-vest, Marea Neagră şi Marea Azov – la sud. Capitala Ucrainei este oraşul Kiev.

       1. 2. Simbolurile naţionale

       Drapelul – culorile provin de la stema cnezatului Volîno-Galiţian. O explicaţie simplă a semnificaţiei acestora ar fi că albastrul reprezintă cerul iar galbenul (auriul) reprezintă holdele de grâu.

       Stema – Tridentul. În trecut era stema cnejilor Riuricilor şi a Ucrainei-Rusi. Despre provenienţa tridentului există o multitudine de teorii (variante), dar cele mai argumentate conduc către următoarele: tridentul provine de la un şoim, o ancoră sau de la arma folosită de zei. În fotografia alăturată putem observa şi heraldica tridentului, care era simbolul dinastiei Riurik.

       Imnul de stat al Ucrainei
       „Ще не вмерла України і слава, і воля,
       „Ще нам, браття молодії, усміхнеться доля.
       Згинуть наші воріженьки, як роса на сонці.
       Запануєм і ми, браття, у своїй сторонці.”
       Приспів:
       „Душу й тіло ми положим за нашу свободу,
       І покажем, що ми, браття, козацького роду.”

       În Ucraina n-au murit nici gloria nici libertatea,
       Iar nouă tineri fraţi, ne va surâde soarta.
       Ne vor pieri duşmanii, cum piere roua-n soare.
       Domni-vom fraţilor şi noi pe dragile hotare.”
       Refren:
       „Cu suflet şi cu trup ne vom jertfi,
       Şi că suntem cazaci vom dovedi.”
             Versuri: P. Ciubinski (1862)
             Muzica: M. Verbiţki (1865)
       Șce ne vmerla Ukraiiny (în ucraineană Щe не вмерла України, în traducere În Ucraina n-au murit) este imnul naţional al Ucrainei. Imnul a fost aprobat de Rada Supremă la data de 6 martie 2003 (apud Ekelcik, 2010).

       Limba ucraineană

       Limba ucraineană (українська мова, translit. ukraiinska mova) face parte din subgrupul oriental al limbilor slave. Se bucură de statutul de limbă oficială în Ucraina şi în republica separatistă Transnistria. Ucraineana scrisă foloseşte varianta modificată a alfabetului chirilic. Fondul lexical conţine o parte comună a vocabularului cu limbile naţiunilor slave vecine: poloneză şi slovacă la vest, bielorusă la nord şi rusă la nord şi est.
       Limba ucraineană îşi are originile în slava veche vorbită în Rutenia Kieveană, unul dintre primele state ale slavilor din Evul Mediu. A fost, mai demult, numită limba ruteană. Este, împreună cu bielorusa, urmaşul direct al limbajului colocvial folosit în Rusia Kieveană (apud Ermolenko, 1996, p. 121).
       Limba ucraineană a continuat să fie vorbită, în ciuda faptului că utilizarea ei a fost deseori limitată sau chiar interzisă. Limba a fost păstrată de ucraineni în folclor, muzică şi literatură.
       Alfabetul ucrainean este derivat din alfabetul chirilic şi conţine 33 de semne:
       А Б В Г Ґ Д Е Є Ж З И І Ї Й К Л М Н О П Р С Т У Ф Х Ц Ч Ш Щ Ь Ю Я

       1. 3. Elemente de devenire istorică Scurtă istorie a Ucrainei

       1. Perioada străveche (civilizaţii străvechi pe teritoriul ucrainean)

       Unul din cele mai importante teritorii ale culturii slave era teritoriul Ucrainei în perioada Evului Mediu. Începând cu anul 5000 î. Hr. teritoriul Ucrainei a fost locuit şi este posibil să fie unul dintre leagănele formării familiilor de limbi proto-indo-europene.
       Din punct de vedere istoric, Rusia Kieveană cu capitala la Kiev cunoaşte o primă epocă de înflorire economică şi culturală încă de la jumătatea sec. al IX-lea, sub stăpânirea lui Askold şi Dir.   Premisele formării şi intrării în istorie a statului kievean au fost unitatea etnică a triburilor slave răsăritene, efortul comun de a opune rezistenţă pecenegilor şi cumanilor, adoptarea şi răspândirea creştinismului, necesitatea de a elimina luptele interne şi interesele economice. În perioada fărâmiţării feudale (sec. ХІІ-ХШ), Rusia Kieveană se destramă în mai multe cnezate din cauza luptelor interne pentru putere, între anii 1237 şi 1240 hoarda tătaro-mongolă distruge Kievul.

       2. Rusia Kieveană (sec. IX-XIII)

       Statul Kievean a fost prima formaţiune statală a slavilor de la răsărit. Astfel istoricul ucrainean M. Hruşevski a afirmat în lucrările sale că o contribuţie importantă la formarea statului kievean au avut nobilii scandinavi. în anul 882 Kievul a fost cucerit de către varegi, sub conducerea căpeteniilor Askold şi Dir, care, în scurt timp, s-au proclamat cneji. După o scurtă perioadă ajunge la putere cneazul Oleg, care reorganizează armata şi devine un important pion pe harta Europei, în 907, pornind într-o expediţie militară împotriva Imperiului Bizantin, acesta ajunge până la urmă, în anul 911, să încheie un tratat de pace cu grecii. Acesta însemnând, de fapt, „primul document ce atestă de facto ieşirea Ucrainei-Rusi pe arena istoriei alături şi pe măsură cu alte state europene” (apud Vinhranovski, 2002, p. 27).
       După domnia lui Oleg, au urmat la cârmă conducătorii: cneazul Igor (913-945), cneaghinea Olga (945-964), Sviatoslav (964-972), Volodymyr (980-1015) şi alţii. În timpul domniei lui Volodymyr, în anul 988 a fost acceptată oficial religia creştină. Procesul de creştinare a Ucrainei-Rusi (Київська Русь) a început în anul 988, dar creştinismul şi-a făcut simţită prezenţa de-a lungul ţărmului Mării Negre pe timpul Moraviei Mari, încă înainte de primul conciliu ecumenic de la Niceea din anul 325.
       Din cauza conflictelor din diferite cnezate, a luptelor interne, Ucraina-Rusi a început să se destrame. Cu toate eforturile marelui cneaz Volodymyr Monomahul (1113-1125) de a păstra unitatea cnezatelor, în regiunea Kievului au apărut alte două: Volânei şi Galiţiei. O lucrare importantă a cneazului, care merită să fie amintită este Carte de învăţătură copiilor.
       După moartea lui Volodymyr Monomahul, la domnie s-au perindat fiii lui, cei mai renumiţi fiind Mstislav, Iaropolk, Viaceslav şi Iurii. Trebuie remarcat că, în această perioadă, Iurii, poreclit Dovhoruki, a format în partea de nord un nou cnezat cu centrul în oraşul Suzdal. După moartea lui Dovhoruki, fiul său Andrij Boholiubski a reuşit, pe 10 martie 1169, să cucerească Kievul. De la această dată a început perioada de decădere a Kievului. La orizont se conturau cnezatele Galiţiei şi Volânei, precum şi cnezatul Moskovei.

       3. Invazia mongolă

       O altă cauză care a dus la destrămarea Kievului a fost invazia mongolo-tătară a lui Gingis Han în perioada 1223-1243 (în 1242, în Crimeea s-a format hanatul Hoardei de Aur). Din cauza acestor invazii mongolo-tătare, într-un final Kievul a fost cucerit şi distrus în anul 1240. Astfel, supremaţia Kievului a fost preluată treptat de alte cnezate care, ulterior, au ajuns să fie foarte puternice şi influente în zona Europei: Galiţia şiVolâna, Novgorodul, Suzdalul, Cernigov şi Smolensk. începând cu secolele XIV-XVI cnezatele Novgorod şi Vladimir-Suzdal se unifică în jurul Marelui Cnezat al Moscovei.

       4. Cnezatul Volâno-Galiţian şi uniunea statală polono-lituaniană

       După decăderea Kievului apare noul succesor, cnezatul Galiţia-Volâna, care va intra în conflict cu Regatul Poloniei şi Marele Ducat al Lituaniei. Din cauza războaielor purtate împo-triva mongolilor, teritoriul Ucrainei trece treptat sub influenţa celor două mari puteri, Polonia şi Lituania, care încep şi procesul de colonizare (cu polonezi, germani, armeni şi evrei). Acest proces s-a accentuat odată cu unirea Poloniei cu Lituania, ratificată la Lublin, în anul 1569. Dar, pe lângă anumite aspecte pozitive, prin includerea ucrainenilor în cadrul Rzeczpospolitei situaţia ţăranilor s-a înăsprit. O mare parte a nobilimii ucrainene a trecut la catolicism (ceea ce însemna implicit şi adoptarea limbii poloneze), beneficiind în acest fel de previlegiile acordate nobililor polonezi, astfel că păstrarea identităţii a căzut pe umerii ţăranilor. Din cauza politicii statului şi a condiţiilor economice grele, dar mai ales a religiei (populaţia ucraineană a rămas preponderent ortodoxă) au luat naştere resentimente (precum acela că bogăţia şi privilegiile sunt doar pentru nobilii polonezi) care au dus şi la apariţia unor tensiuni religioase ce vor dăinui secole întregi.
       Contrareforma promovată de iezuiţi (prin înfiinţarea unor colegii în vederea trecerii la catolicism a populaţiei ortodoxe şi protestante) a contribuit în mare măsură la pierderea elitei ucrainene, limba ucraineană fiind folosită mai mult în zonele rurale. Câştigând teren prin această contrareformă, totuşi polonezii vedeau în biserica ortodoxă un adversar de temut. Pentru a contracara acest proces de colonizare au apărut aşa-zisele „Frăţii” constituite din enoriaşi ortodocşi, care, cu mijloace financiare reduse se ocupau de întrajutorarea semenilor ortodocşi, precum şi de înfiinţarea unor şcoli, tipografii etc. Aceasta a dus, inevitabil, la trezirea sentimentului naţional ucrainean.
       Un aspect demn de reţinut este apariţia religiei greco-catolice. Polonezii urmăreau ca, prin unirea celor două biserici (catolică şi ortodoxă), să consolideze legătura Poloniei cu Ucraina şi Belarus, eliminând în acest fel şi influenţa Moscovei. Astfel, prin intermediul mai multor episcopi ortodocşi, în frunte cu episcopul Lvovului Ghedeon Balaban, în anul 1595 a fost semnată unirea celor două biserici, recunoscută oficial la sfârşitul anului de către papă. Această unire prevedea, printre altele, păstrarea liturghiei ortodoxe în schimbul acceptului autorităţii supreme a Romei. Dar impactul asupra credincioşilor a fost negativ, cu toate eforturile de conciliere între membrii care au trecut la biserica greco-catolică şi cei ortodocşi. Astfel, ucrainenii ortodocşi au rămas divizaţi în două tabere: creştini ortodocşi şi creştini greco-catolici. Deci, în locul unirii a două biserici, într-un final au apărut trei: ortodoxă, catolică şi greco-catolică. (apud Puiu, 1999, p. 36).

       5. Siciul zaporojean

       La sfârşitul secolului al XVI-lea, din cauza conjuncturii politice şi economice, ca reacţie la dominaţia lituano-poloneză în zona Niprului apare o nouă formaţiune militară, cunoscută în istorie sub denumirea de „Siciul Zaporojean”, alcătuită din cazaci zaporojeni – cazac însemnând „om liber”. Cazacii erau de regulă oameni fugari care nu doreau să fie iobagi. Cauzele care au dus la formarea unei astfel de formaţiuni militare au fost apariţia magnaţilor polonizaţi, a nobilimii poloneze care ocupa majoritatea funcţiilor administrative locale, precum şi afluxul de evrei (aceştia erau, de regulă, arendaşi de pământuri, comercianţi şi cămătari, ajungând la sfârşitul secolului al XVI-lea la numărul considerabil de 120.000).
       Printre cei mai importanţi conducători ai cazacilor amintim câteva nume sonore care s-au remarcat prin acţiunile lor: Dmytro Vyşneveţki, Sahaidacinyi, Bohdan Hmelniţki, Ivan Mazepa şi alţii.

       Dmytro Vyşneveţki a fost primul care a înfiinţat Siciul Zaporojean. Stăpânirea poloneză i-a recunoscut pe cazaci ca potenţiali luptători, creând un detaşament special care trebuia să apere teritoriul polonez în timpul regelui Sigismund August. Mai târziu, regele Ştefan Bathory dublează numărul detaşamentului de cazaci, ajungând la aproximativ 600 de luptători.
Hatmanul D. Sahaidacinyi a dus o politică paşnică cu statul polonez, consolidând prin modul acesta oştirea cazacilor zaporojeni.
       Celebrul hatman Bogdan Hmelniţki, prin acţiunile sale, s-a răsculat împotriva Poloniei în anul 1648. Aliindu-se cu tătarii, reuşeşte să câştige două mari victorii în confruntarea cu regele polonez Jan Kazimierz la Jovti Vode şi Korsun. Dar tratatele încheiate nemulţumeau ambele părţi, ceea ce ducea la alte confruntări. Prin trădarea tătarilor, Hmelniţki este nevoit să încheie pacea la Zboriv, în vara anului 1649, iar în 1651 este din nou înfrânt şi e silit să încheie pacea la Bilaţerkva, condiţiile fiind cu mult mai defavorabile decât la cea dintâi. Hmelniţki, aflat în faţa celor patru puteri, a Moscovei, a Poloniei, a hanului Crimei şi a sultanului Turciei, a ales cea mai puţin constrângătoare variantă de a se alia cu ţarul Moscovei. Astfel, prin semnarea documentului (cel original s-a pierdut în decursul timpului, conţinutul acestuia fiind cunoscut din transcrieri sau traduceri) de la Pereiaslav (1654), Ucraina a trecut sub stăpânirea ţarului Moscovei. După moartea lui Hmelniţki, la conducere au urmat o serie de hatmani care au încercat să amelioreze situaţia Ucrainei între marile puteri. II amintim pe hatmanul Vyhovskyi, care, în iunie 1658, a reuşit să învingă armata ţarului, dar nu rezistă mult la conducere şi fuge în Polonia. Locul e ocupat de fiul lui Hmelniţki, Iuri, care rezistă până în 1663, după care se va refugia şi călugări într-o mănăstire. începe disputa dintre Rusia şi Polonia pentru teritoriul Ucrainei. Astfel, odată cu anul 1666, Ucraina este împărţită în două: partea dinspre est se va afla sub stăpânirea Rusiei, iar cea din vest sub stăpânirea Poloniei.
       Următorul hatman, Petro Doroşenko a venit la conducere în anul 1665. S-a aliat cu turcii împotriva polonezilor, iar în 1672 a fost încheiată pacea, printre care Polonia recunoştea Ucraina căzăcească drept independentă. Încercând să unifice şi partea de est a Ucrainei, conştient că altfel nu se va putea, până la urmă, după lupte grele, este luat prizioner de ruşi şi astfel Ucraina de est rămâne sub stăpânirea Moscovei.
       Ivan Mazepa (1687-1708) este un hatman care a avut un rol important în cadrul relaţiilor cu Moscova. Era un om cult, a studiat în străinătate în Olanda, la colegiul din Varşovia, precum şi la curtea regelui polonez o lungă perioadă de timp. Ales hatman şi cu acordul ţarului, Mazepa începe să ducă o politică de vasalitate cu Moscova. În această perioadă reuşeşte să construiască şcoli, biserici şi consolidează puterea în rândul cazacilor. Profitând de conjuctura politică, în care regele Suediei era în război cu Polonia, cu acordul ruşilor Mazepa ocupă Ucraina din partea dreaptă a Niprului. Din cauza situaţiei interne destul de grele, precum şi a unei ameninţări cu război din partea Poloniei, a refuzului ţarului Petru de a-1 ajuta, hatmanul este nevoit să revizuiască politica externă şi, în 1708, când regele Carol al XII-lea atacă Ucraina, Mazepa trece de partea suedezilor, iar în primăvara anului 1709 va semna un pact prin care Suedia se angajează să restabilească drepturile ucrainenilor. Drept urmare a acestui act, Petru I a distrus capitala cazacilor, Baturin, precum şi Siciul. În vara anului 1709, pe 10 iulie, Mazepa împreună cu suedezii este înfrânt de armatele ţarului, la Poltava. Hatmanul este nevoit să fugă şi grav rănit, moare la 21 septembrie, fiind înmormântat la Galaţi.
       Hatmanii care au urmat la conducerea Ucrainei, imediat după moartea lui Mazepa, au fost: Pylyp Orlek, Pavlo Polubotok, Danylo Apostol şi Kyrylo Rozumovski. Expansiunii ruse nu s-a mai putut ţine piept. Odată cu urcarea pe tron a Ecaterinei a Il-a, în 1762, drepturile hatmanşcenei sunt anulate. Astfel, în 1764, Rozumovski renunţă la demnitatea de hatman. O importantă contribuţie la lichidarea autonomiei Ucrainei a avut şi Rumianţev, care, sub directa îndrumare a Ecaterinei а II-a, a reuşit să ducă la îndeplinire planul acesteia de a lichida… Hetmanşcina:
       „Aceste provincii – spunea ea – urmează să fie rusificate… Această sarcină ar fi uşor dusă la îndeplinire punând în funcţia de guvernator oameni înţelepţi. Atunci când vor dispărea hatmanii în Malorusia, va trebui să facem totul pentru a şterge din mintea lor, epoca hatmanilor.” (apud Subtelnyi, 1991, p. 158).
       Prin persecuţii sau prin acordarea unor privilegii, incluzând pe ucraineni în rândul nobililor, la acel moment nu au fost proteste în legătură cu anularea autonomiei. Starea ţăranilor s-a înrăutăţit, ei ajungând la iobăgie. Mulţi fug de condiţiile foarte grele de muncă şi formează cete înarmate care, de regulă, sunt instruite de cazacii zaporojeni. Aceşti ţărani sunt denumiţi „haidamaci” (în limba turcă însemnând tâlhari). Cunoscută în istoria Ucrainei este şi celebra răscoală a haidamacilor împotriva nobililor polonezi, din anul 1768. Până la urmă răscoala este înnăbuşită, tot cu ajutorul ruşilor, care, prin viclenie, reuşesc să captureze căpeteniile răsculaţilor. Poetul Taras Şevcenko descrie pe larg această răscoală în poemul intitulat „Haidamacii”.
       După încheierea războiului ruso-turc, în anul 1774, Ecaterina a II-a distruge Siciul. însă, cu puţin timp înainte, un număr mare de cazaci (5.000) reuşesc să fugă şi, cu încu-viinţarea sultanului, se aşează la gurile Deltei Dunării (pe mulţi dintre urmaşii cazacilor zaporojeni îi putem întâlnii şi astăzi în localităţile de pe Dunăre). Mai târziu, în 1784, ruşii reuşesc să facă strămutarea unei mici părţi a celor rămaşi pe teritoriul Ucrainei, între râurile Bug şi Kuban. Cu timpul, un număr redus de cazaci de pe Dunăre vor reveni în cadrul imperiului Rus şi se vor alătura fraţilor lor din Kuban.        Din 1864 şi până în 1921 aceştia vor fi cunoscuţi în istorie sub denumirea de „cazacii din Kuban”.
       În 1783, Rusia cucereşte Crimeea, încheind astfel teroarea turco-tătară semănată de-a lungul secolelor în vastele stepe ale ţinuturilor slave.
       Participarea celor trei ţări, Rusia, Prusia şi Austria, la împărţirea Poloniei în anii 1772, 1775 şi 1795 a dus la desfiinţarea statului polono-lituanian. Cea mai mare parte din teritoriul Ucrainei revine sub stăpânirea Rusiei, iar o parte mai mică (Galiţia), sub aceea a Austriei.

       6. Ucraina în componenţa Imperiului Rus

       Dezvoltarea economică şi socială a noului teritoriu acaparat de Imperiul Rus, Ucraina, a urmat un plan bine stabilit. Ca şi la celelalte popoare, relaţiile economice au avut un caracter colonial. Multe regiuni au fost colonizate cu străini (în 1752 au fost aduse câteva mii de sârbi ortodocşi, regiunea numindu-se Serbia Nouă). Nobilii ucraineni erau atraşi de primirea unor demnităţi în cadrul aparatului administrativ rusesc, precum şi de primirea unor posturi în alte regiuni decât Ucraina, ceea ce a dus la o rusificare treptată care a continuat şi în timpul comunismului. O altă cale importantă era cea religioasă, prin care se urmărea integrarea bisericii ortodoxe ucrainene în cea rusă. Singura academie rămasă era cea din Kiev, care s-a specializat mai mult pe teologie, iar majoritatea absolvenţilor locali, dar şi a celor din străinătate, era îndreptată să predea în şcolile ruseşti, slăbind în acest fel intelectualitatea ucraineană. în tot acest timp ucrainenii din cadrul Imperiului Rus erau numiţi „maloruşi”, iar cei aflaţi sub stăpânirea austriacă se chemau „rusini” sau „ruteni”.
       Secolul al XIX-lea aduce mari provocări şi schimbări în cadrul imperiilor. În 1812, Rusia a fost atacată de armata lui Napoleon. în scurt timp, aceasta ajunge la Moscova, după bătălia de la Borodino, dar capitala Rusiei va fi devastată de incedii puternice, iar armata franceză va fi nevoită să se retragă. Atacată şi hărţuită de trupele ruseşti, proaspăt refăcute la baza Tarutino, dar şi din cauza condiţiilor vitrege ale iernii, armata lui Napoleon este învinsă.
       În 1825 are loc revolta decembriştilor – un protest al ofiţerilor (3000) împotriva preluării tronului de către ţarul Nicolae I. Revolta va fi înăbuşită cu ajutorul trupelor fidele ale ţarului. După această mişcare, au fost revizuite o serie de legi interne, aceasta fiind considerată în istorie o primă ruptură dintre conducătorii imperiului şi elementele liberale concretizate prin acţiunile din decembrie.
       În perioada imediat următoare, în anul 1830, izbucneşte o răscoală a tinerilor ofiţeri polonezi – avânt datorat evenimentelor revoluţionare din Belgia şi Franţa. Neavând o susţinere solidă din partea sătenilor polonezi şi ucraineni, pe de o parte, şi din cauza unor greşeli ale comandanţilor, pe de alta, răscoala a fost înfrântă de armata ţarului. Mulţi participanţi au fost nevoiţi să emigreze, şcolile poloneze au fost închise, la Kiev a fost înfiinţată o universitate rusească, „Sfântul Vladimir”, mii de polonezi au fost lipsiţi de rangul nobiliar iar moşiile au fost confiscate.

       7. Ucraina în perioada sovietică

       Odată cu Revoluţia din Octombrie 1917, şi încercările ucrainenilor de a-şi obţine independenţa au rămas fără succes. Astfel, o mare parte a teritoriului ucrainean a intrat sub dominaţia rusă după semnarea Tratatului de pace de la Riga, din 1921. În urma politicii de industrializare şi colectivizare, bolşevicii au dus o luptă dură împotriva elitelor ucrainene culturale şi politice. Dominaţia sovietică a impus o politică de rusificare, prin care cei care aparţineau elitelor culturale ucrainene (intelectuali, scriitori, artişti, clerici) au fost închişi «nu executaţi, iar campania dusă împotriva Bisericii Ucrainene Autocefale a dus la arestarea preoţilor ucraineni şi la trecerea locașelor de cult sub patronatul Bisericii Ruse.
       În urma semnării Pactului Ribbentrop-Molotov (1939), teritoriul Poloniei a fost împărţit între cele două puteri invadatoare, Germania şi Rusia, iar Galiţia şi Volâna au revenit ruşilor. Perioada postbelică a fost înfloritoare pentru R.S.S. Ucraineană. Au fost construite numeroase institute de cercetare ştiinţifică şi de tehnologie, centre industriale şi militare dotate cu armament modern.

       I. 4. Ucraina – încotro?

       În urma disoluţi ei Uniunii Sovietice, la 24 august 1991 Ucraina îşi proclamă independenţa, care este recunoscută şi pe plan internaţional.
       Imediat după această decizie politică, Ucraina s-a confruntat cu o serie de dificultăţi care au încetinit procesul spre democraţie. Factorii care erau oportuni şi demni de luat în considerare sunt: supraevaluarea capacităţii economice a noului stat independent, neglijarea păstrării legăturilor economice cu alte state, întârzierea elaborării unui program al reformei economice (supremaţia era deţinută de sectorul de stat în detrimentul celui privat). Incapacitatea conducerii de a gestiona şi soluţiona anumite probleme de stat a dus la agravarea situaţiei social-economice şi, ulterior, la o criză economică majoră. Astfel, s-a ajuns la o hiperinflaţie, economia Ucrainei regresând cu aproximativ 15 ani, iar venitul naţional ajungând la nivelul din perioada celui de-al Doilea Război Mondial.
       Luând în calcul aceşti factori social-economici (prăbuşirea sistemului financiar-bancar, creşterea inflaţiei, transferarea capitalului în afara graniţelor ţării, regresul economiei, implicit al producţiei, scăderea producţiei agricole, stagnarea procesului cultural-educaţional) cu care s-a confruntat noul stat ucrainean, suveran şi independent, s-a reuşit parţial să fie redresată situaţia, prin schimbarea mentalităţii generaţiei noi, care, având o nouă viziune, tindea spre democraţie. Prin mişcările „Revoluţia portocalie” (23 noiembrie 2004) şi „EuroMaidan” (21 noiembrie 2013), ucrainenii şi-au exprimat dorinţa de a porni pe un nou făgaş, spre democraţie.
       Noua generaţie, având o orientare pro-occidentală şi mergând pe calea reformelor democratice, crede că Ucraina se va integra în cel mai scurt timp în cadrul structurii euroatlantice.

       Roman Petrașuc (2017) – Universul ucrainean în opera de tinerețe a lui N.V. Gogol, București, Ed. ArsDocendi